1.7.13

Fragmente din carte







Împletindu-se într-un dialog fascinant, sunetele viorilor se strecurară dincolo de ferestrele deschise şi mângâiară părul blond al fetei ce ţinea pe braţ un coşuleţ plin cu flori de câmp multicolore.
Tânăra se uită în direcţia casei şi, zâmbind, se aplecă şi culese o mică floare albastră, pe care şi-o prinse de panglica roz a pălăriuţei din paie.
Şi sunetele continuară să alunece...
Ajunseră la bărbatul ce lucra în vie... se scurseră peste lanul de grâu presărat ici-colo cu picături sângerii de flori de mac... printre măslini.  O clipă părură să se oprească şovăitoare la poalele dealului, dar se răsuciră şi continuară să curgă duios, atingând tandru urechile pictorului din vale... ale tânărului cu pana în mână din dreptul ferestrei. 
Cum s-ar putea oare pune pe pânză această melodie duioasă? Ce pictură sau poezie ar putea-o descrie?
Când viorile tăcură, toţi priviră spre casa cea mare. Tânăra îşi trecu degetele peste frunte şi-şi dădu la o parte şuviţa ce-i cădea peste ochi. Bărbatul din vie îşi îndreptă spatele, pictorul îşi ridică ochii peste şevalet, iar poetul lăsă pana din mână şi privi spre fereastră.




Îl trezi un sunet ce răzbătea printre zidurile din piatră... un plânset molcom, un geamăt fără cuvinte. 
Se înălţă în capul oaselor şi rămase nemişcat. Prinse zgomotul unei uşi ce se închidea, şi imediat apoi cel al unor paşi ce se îndepărtau grăbiţi.
Ascultă în continuare. De dincolo de zid se auzea glasul unui copil. Dintr-o mişcare se dădu jos din pat, merse la fereastră şi privi cerul. Mai era puţin până la ivirea zorilor.

Mirosul de plante îi pătrunse în nări. Închise uşa şi se sprijini cu spatele de ea, neştiind prea bine ce să facă.
După aproape un minut, făcu primul pas în direcţia patului ce-l zărise în semiîntunericul încăperii, dar se opri la o oarecare distanţă şi căută în jur cu privirea. În dreptul ferestrei dădu cu ochii de o lumânare ce ardea timid. O puse şi pe-a lui alături, după care îşi continuă drumul spre pat, unde descoperi o siluetă mică.
− Ce faci tu aici, micuţo? îi şopti fetiţei întoarsă cu faţa la perete.
Tot ce putea distinge era părul ei lung şi ondulat, de culoare închisă. O răsuci uşor spre el. După pleoapele ce-i tresăreau, îşi dădu seama că era sub efectul leacurilor primite de la călugăriţele ce-o îngrijeau. Alunecă cu privirea. Copila era îmbrăcată într-o cămăşuţă din pânză de culoare deschisă, ce i se ridicase până sub talie, lăsând să i se vadă picioruşele fragile, semiîndoite. Apucă pledul adunat într-un capăt al patului şi o înveli cu el. Apoi se aplecă din nou deasupra ei şi încercă să-i dea de-o parte părul de pe frunte, împins de dorinţa de-a o mângâia. Însă acelaşi vaiet nearticulat auzit mai devreme, răzbi tot mai puternic printre buzele uscate ale micuţei, determinându-l iniţial să-şi retragă mâna. Îşi reveni însă rapid din surprindere şi-şi continuă gestul, mângâind-o blând pe păr.



− Haide, micuţă stea, fă-mi bucuria şi mănâncă, rosti el cu glas voalat.
Fetiţa îşi relaxă încet buzele şi întredeschise gura, însă nodul ce i se puse în gât, nu-i permise să continue gestul. Înghiţi în sec şi clipi des din pleoape. Nu voia să plângă, să-i arate că-i pasă, deşi sufletul îi era copleşit de un sentiment amalgamat de bucurie şi supărare. Ar fi vrut să spună ceva, dar simţea în jurul capului un fel de chingă ce o strângea aproape dureros şi datorită căreia nu reuşea nicicum să găsească cuvinte pe care să le aşeze într-o ordine inteligibilă. Încleştarea din dreptul frunţii începuse să o chinuiască imediat ce îi simţise prezenţa. Ar fi vrut, ca şi acum, să-i strige ceea ce simte… însă cu cât se concentra mai mult, cu atât durerea devenea mai puternică. 
Continuând să clipească des, Catherine şovăi. Cu toate că, în sufletul ei, tristeţea era un sentiment familiar, s-ar fi minţit pe ea însăşi dacă ar fi ales-o, când inima-i era plină de bucurie! Hotărî că inima are dreptate şi dădu drumul lacrimilor să curgă liber. Cu buzele tremurânde, acceptă prima lingură cu mâncare.



Cu cât se apropia de ele, cu atât muşchii picioarelor îi tresăltau mai tare. Nu se ruşina cu acest lucru şi nici nu se gândea să-şi ascundă emoţia întipărită pe chip. Îi fusese nespus de dor de micuţa lui protejată! 
Apropiindu-se tot mai mult, Catherine îi auzi paşii pe pietrişul aleii şi se întoarse, scoţând un icnet moale.
Michelangelo de Santis se opri. Ochii i se umeziră. Nu spuse nimic, ci lăsă energiile să înlocuiască cuvintele.
Amelia deschise gura să-l întâmpine, dar atitudinea celor doi o blocă. Îi privi pe rând, consternată de nemişcarea lor. Stăteau faţă în faţă, la distanţă de câţiva metri, fără să facă vreun pas unul spre celălalt.
Am venit, micuţă stea!” îi spuse el în gând.
Catherine plângea cu lacrimi mari! Bucuria ce-i cuprinsese sufletul îi absorbise energia necesară pentru a face cel mai mic gest. Nu-l putea vedea, dar îl simţea. Acum înţelegea bine ceea ce el îi spusese, că fiecare fiinţă are o poveste unică... o energie proprie. De atâtea ori i-o căutase prin casă, atinsese obiectele lui, se aşezase în fotoliul unde stătuse el de-obicei... dar în timp, observase că amprenta lui energetică slăbea. Şi atunci, dorul începuse să-i ardă inima!
Amelia asista înlemnită la întreaga scenă. Între ei doi nu existase o asemenea apropiere. Îi oferise căldură sufletească, se simţise iubită şi protejată... însă acum asista la o iubire ce făcea aerul să vibreze... vântul să înceteze să alunece printre frunze... păsările să amuţească... totul în jur să-i privească şi să participe la iubirea lor.        




Pâiniţa ei fu prima pe care Teresa o scoase din cuptor. Catherine era, desigur, prezentă lângă ea şi, uimită, află că mica ei creaţie urma să fie învelită într-o pânză uşor umezită. Inspiră cu nesaţ mirosul de pâine caldă şi încercă să sufle deasupra ei, pentru a se răci cât mai repede.
− Şi-acum ce vei face, steluţa mea? o întrebă el râzând. O vei mânca?  
Redevenind serioasă, copila se gândi câteva clipe, după care dădu cu hotărâre din cap că nu. Un nou sentiment prinse formă în inima ei... acela de iubire faţă de propria-i creaţie. Nu o putea mânca. Nu o putea distruge. Îi aparţinea. Era ceva real... util, folositor. Trăirea de-acum era diferită de cea anterioară, cu mingea din argilă. Atunci se jucase, se bucurase să descopere că poate face ceva cu mâinile şi totul fusese realizat din curiozitate. De această dată însă... era iubire.



 


Atât de mult aşteptase acest moment! Atât de mult sperase ca micuţa să găsească în ea dorinţa de a vorbi, de a-şi exprima astfel simţămintele, trăirile... gândurile... dorinţele. Nu-şi imaginase că vioara va fi cea care o va chema prin sunetul ei cald! Catherine o auzise... o ascultase... şi-i răspunsese! Primul ei dialog, după mult timp, îl purta cu vioara! 
− Îţi mulţumesc, steluţa mea... îi şopti. Glasul tău este un dar sublim pentru sufletul meu! 




 "Dar tot tu m-ai învăţat să mă iubesc, şi că dacă fac aşa, voi fi iubită. Ai avut dreptate, Michael. Oamenii mă iubesc. Dar tu de ce nu mă poţi iubi? De ce nu mă laşi să stau lângă tine şi să te iubesc în tăcere? Să te servesc... să te îngrijesc... să îţi privesc tabieturile... să le iubesc şi pe ele... să-ţi sărut umbra... să-ţi inspir mirosul... să merg în spatele tău şi să te simt... să-mi scufund faţa în perna ta... să-ţi aduc mângâiere atunci când te simţi slăbit, aşa cum tu vegheai asupra mea când eram bolnavă. De ce nu mă laşi să-ţi dau înapoi tot ceea ce tu mi-ai dat? Tocmai pentru că sunt tânără, ţi le pot oferi timp îndelungat.
Tot tu îmi spuneai că spiritul nu îmbătrâneşte, că nu are vârstă şi că nu simte trecerea timpului. Atunci tu de ce te gândeşti la mine ca la o fetiţă? Mintea îţi spune că diferenţa dintre noi este prea mare? Te temi de ce vor spune oamenii?
De ce, Michael? De ce nu m-ai lăsat să te iubesc?

 

           Toţi ne tragem dintr-o energie infinită... suntem scântei din Trupul Creatorului. Atunci când începi să-ţi dai seama cine eşti... te desprinzi din marea masă... capeţi un contur. Treaba fiecărui spirit este aceea de a da claritate acestui contur, de a se ridica... de a vibra precum Creatorul. Acest lucru înseamnă eliberare... libertate. Cu cât o conştiinţă a stat mai mult în aceste niveluri vibraţionale... atât în corp, cât şi în afara lui după moarte... cu atât s-a pierdut... a uitat Drumul spre Acasă. Eu aşa numesc Calea spiritelor aflate în aceste planuri mentale. Singuri, prin ataşamentele create de la o viaţă la alta... s-au rătăcit. Ataşamentele puternice au dat contur acestui loc al exilului. Nimeni nu a pus lanţuri nimănui... ci umanitatea şi le-a pus singură. „Uşa” spre libertate este acolo unde a fost dintotdeauna. Chiar dacă însuşi Creatorul s-ar întrupa ca om şi le-ar spune: „Urmaţi-Mă, copiii Mei”... ei nu ar crede. Nu s-ar putea desprinde de aceste trupuri. S-ar teme de moarte în continuare.

 

              Aşa cum ştii, cu o cheie poţi descuia uşi... dar le şi poţi încuia. Ishya, în  acea stare de trecere dintre viaţă şi moarte, a ştiut că odată cu plecarea ei, sufletul micuţei fiinţe va simţi o pierdere profundă... aceea a distanţării de energia care i-a dat viaţă: mama. Sufletul de mamă este deosebit de important pentru un copil. De aceea te-a aşteptat... ca să-ţi predea cheia spre inima copilului vostru... să-ţi cedeze acea parte din sufletul ei, care te va ajuta să suplineşti golul creat prin dispariţia ei... şi astfel să devii tu atât tată, cât şi mamă. Ea ţi-a întins acea „cheie”... însă tu, în durerea ta, nu ai văzut-o.

 


              
           "Aşadar, băiatul nostru a început să-şi iubească numele şi identitatea ce acesta i-o dădea. Era cineva... era un el... era vizibil... observat de ceilalţi... recunoscut. Astfel că, cu timpul, a învăţat să-şi apere acest nume, să caute să-i dea o culoare aparte, diferită de-a celorlalţi... să caute să fie cât mai frumos, mai plăcut, dorindu-şi totodată să fie cât mai mult lăudat. Însă nu întotdeauna se întâmpla asta... pentru că, fiind pentru prima oară în haina omului, nu ştia totul... nu se pricepea la ceea ce alţii deja învăţaseră. Şi aşa, el a cunoscut suferinţa. Suferea enorm atunci când era mustrat sau chiar bătut că greşea sau pentru că nu ştia să facă ce i se ceruse, treburi pe care alţii le puteau face cu uşurinţă. De-atunci, băiatul nostru a cunoscut tristeţea, neputinţa... a descoperit că oamenii pot râde şi altfel... că pot râde de el, că-l pot ironiza... răni cu vorbe. Şi cu cât suferea mai mult, cu atât se ambiţiona să fie ca ceilalţi, pentru a scăpa de frustrarea ce-i rodea sufletul."


Catherine obosise să asculte ba de minte, ba de inimă.
De ce mintea-i continua să vuiască? se întreba necontenit. De ce nu reuşea nicicum să o oprească din turuiala-i nesfârşită ce-i trezea numai îndoială şi neîncredere? De ce nu voia să accepte ceea ce inima şoptea? De ce nu voia să facă pace cu inima? Mintea avea glas puternic. De ce inima nu vorbea mai tare? De ce nu o ajuta să aleagă din atâtea răspunsuri, unul singur, limpede şi de neclintit? De ce... de ce... de ce...



Catherine a intrat în criză. Cât va dura? Vom vedea... scria mai târziu în jurnal, după ce o lăsase singură toată ziua. Încă mintea-i comandă simţirile. Ea-i spune că nu este iubită, iar ego-ul se simte rănit din această cauză. Atunci când nu va mai vrea să fie iubită şi lăudată, vom putea merge mai departe. Am depăşit etapa în care laudele verbale sunt stimulentul. Spiritul ei nu are nevoie de cuvinte.
Este pregătită să facă faţă confruntării dintre minte şi inimă. De-acum nu am altceva de făcut, decât să veghez asupra ei şi să aştept, deşi, recunosc, îmi este foarte greu s-o văd că suferă. Sunt conştient că spiritul îi este tulburat. Însă tulburat va fi şi de-acum înainte, dacă nu va fi strunită bolboroseala minţii ce-i acoperă glasul. Dacă m-aş opri acum, Catherine s-ar pierde şi-i vor trebui multe vieţi ca să recupereze drumul parcurs de noi până acum. Nu! Nu pot ceda! M-aş ruşina în faţa spiritului ei... în faţa Creatorului care are încredere în mine... m-aş ruşina faţă de mine...


 Reuniţi prin muzică, familia De Santis se strânsese pentru a cânta împreună, aşa cum nu o făcuseră niciodată! Voalul dintre dimensiuni fusese dat la o parte. Magia Creaţiei pătrunsese într-o lume ce nu mai credea în ea şi unde trecerea unei fiinţe dragi într-un alt nivel vibraţional, era considerată o pierdere definitivă.
În acea seară, celor prezenţi li se revelase o filă din Cartea Creaţiei. Încremeniţi, realizară, fiecare în felul său, că sunt doar nişte bieţi orbi, care trăiesc în uitare şi veşnică suferinţă.




Sărutul şi îmbrăţişarea unui înger sunt binecuvântări ale cerului, prin care Cel Infinit scrie în inima ta cu litere de aur despre Eternitate şi magia Creaţiei. Ai auzit şoapta Lui de nenumărate ori ...şoapta ce necontenit îţi aminteşte despre nemărginire în Nemărginire.
Alege să nu mai fi orb. Deschide ochii larg, ca să poţi zări mâna ce-ţi întinde trandafirul alb...